Dimineața se deschide în bătaia vântului și a culorilor neutre. Cafeaua plină de magica rugină cunoscută ne-o așezăm în dreapta mâinii, căci stânga încă nu este aprobată, recunoscută de lege. Îmbrăcați în stil haiducesc și reduși la tăcere, ne așezăm la pupitru și începem să criticăm iubirea. Ascultăm povestea doar cu o ureche și ne grăbim să dăm verdictul, bătând cu ciocănelul lustruit în mobila prețuită. Îi atribuim tot felul de complimente pline de negativism și răutate.
Delicați în cuvinte simandicoase și cu priviri îmbibate în tușul tatuajelor, sărutăm cu pasiuni false și dăm vina pe somnul neîndulcit. Adunăm cioburile timpului și ne mințim că totul e o farsă. Menținem publicitatea spiritului pus pe repaus și ne închidem esența sclipitoare în cutii negre. Punem un lacăt aurit și preferăm să ne încălzim în luminile reci degajate de zeități false.
Privim cu regret cum pierdem visul și numărăm clipele de viață ale ciocanului judecății. Căutăm metode de a-i prelungi viitorul, dar uităm de cântecele și florile prezentului. Ne ascuțim vocea și ne păcălim foamea de iubire cu firimituri minuscule, pline de fiori. Nu îndrăznim să ne asumăm vibrația trupului, ce tânjește neîncetat după fluturașii zburători. Nu vrem să auzim sunetele eșecului, dar nici să cunoaștem culmile succesului.
Ridicați în picioare și plini de mândria orgoliului scriem direct pe piele verdictul iubirii râncede, tânjind după acea căutare a simțirii profunde.
Cristina Hanganu
De multe ori aş fi vrut să fug de tine, Iubire. Să stau cât mai departe de suflarea ta curată şi păgână deopotrivă, cu care ademeneşti până-i faci pe oameni să-şi uite rosturile.
Aş fi vrut să o iau la sănătoasa, să alerg mereu, să nu mă mai poţi ajunge, să nu-ţi mai cad în mreje şi să nu mă mai vând pe un sărut.
Dar, dacă aş fi alergat, ar fi trebuit să calc peste grădini superbe, cu flori în formă de clipe frumoase şi să năruiesc castele de nisip… Iar acele castele frumoase, chiar dacă erau din nisip, erau totuşi ale mele…
Ai fost şi fabricant de aripi uneori, Iubire.
Zăpăceai oamenii, făcându-i să creadă că pot zbura, iubind, şi de multe ori, atunci când zborul lor atingea înălţimi pe care nici nu le visaseră, îţi cereai aripile înapoi, brusc şi irevocabil, ca un ultimatum transformat deja în război.
Iar oamenii, rămaşi dintr-odată fără aripile iubirii, se prăbuşeau în noroiul trist al lipsei de iubire, de unde ori nu se mai ridicau în veci, ori se ridicau doar pentru a se târî apoi, până la sfârşitul zilelor, într-o lume searbădă, schilodiţi de neputinţa de a mai zbura şi purtând pe vecie, ca o pecete, dorul aripilor de odinioară…
(„Dincolo de iubire”, capitolul 13)